sub

prapastia este cu atat mai adanca, cu cat gradul in care obisnuiai sa-ti rezolvi singura treburile INAINTE este mai ridicat. pe zi ce trece, frustrarile se inmultesc. citesc in toate cartile astea, cat de minunat ar trebui sa ma simt si cat de important este sa ma simt minunat etc. ma straduiesc si-mi iese pana la momentul la care imi pica ceva din mana, un lucru absolut necesar, dupa care trebuie sa ma aplec. si nu reusesc si trebuie sa cer ajutor. si oamenii din jur s-au plictisit si mi-l ridica dupa zece, douazeci, treizeci de minute. si n-am voie sa ridic. si nu-mi pot face cumparaturile singura. traseele sunt planuite musai in functie de toaletele disponibile pe parcurs. cantarul mi-e inamic. madamele care ma intreaba daca am sfarcul format imi sunt dusmani de moarte. apropo, am aruncat toate prajiturile, bucatile de tort si de pasca pe care mi le-ati adus zilele acestea. da, o sa nasc la o maternitate privata pentru ca mi-e sila sa bag bani in buzunarele halatelor. da, pentru trei zile o sa platesc toti banii aia. si stiu ca nu-s prima si nici ultima femeie care o sa nasca. si nici prima sau ultima care are o depresie mare cat casa alba. unde se rostogolesc oua pe gazon. oua rosii, se intelege.