sub

prapastia este cu atat mai adanca, cu cat gradul in care obisnuiai sa-ti rezolvi singura treburile INAINTE este mai ridicat. pe zi ce trece, frustrarile se inmultesc. citesc in toate cartile astea, cat de minunat ar trebui sa ma simt si cat de important este sa ma simt minunat etc. ma straduiesc si-mi iese pana la momentul la care imi pica ceva din mana, un lucru absolut necesar, dupa care trebuie sa ma aplec. si nu reusesc si trebuie sa cer ajutor. si oamenii din jur s-au plictisit si mi-l ridica dupa zece, douazeci, treizeci de minute. si n-am voie sa ridic. si nu-mi pot face cumparaturile singura. traseele sunt planuite musai in functie de toaletele disponibile pe parcurs. cantarul mi-e inamic. madamele care ma intreaba daca am sfarcul format imi sunt dusmani de moarte. apropo, am aruncat toate prajiturile, bucatile de tort si de pasca pe care mi le-ati adus zilele acestea. da, o sa nasc la o maternitate privata pentru ca mi-e sila sa bag bani in buzunarele halatelor. da, pentru trei zile o sa platesc toti banii aia. si stiu ca nu-s prima si nici ultima femeie care o sa nasca. si nici prima sau ultima care are o depresie mare cat casa alba. unde se rostogolesc oua pe gazon. oua rosii, se intelege.

saptamana 26

ma uit cu neputinta cum mi se rotunjesc toate formele. e inevitabil mi se spune, desi dieta mea este controlata minutios. "te-ai schimbat", sunt cuvintele cu care sunt intampinata de cei ce mai vad dupa mai multa vreme. serios?!, imi vine sa le tip. NORMAL ca m-am schimbat, am trecut de luna a 6a!!!! revolta se domoleste subit insa - odata cu sutul primit sub coaste.

dupa ecografia 3d, nu mai exista loc de speculatii. bebele e de genul feminin si este numit acum "bebelina". copiii rudelor care mai ajung in preajma mea din cand in cand sunt fascinati de cresterea burtii si-mi pun intrebari despre cum a ajuns bebelusul acolo. eu as fi vrut sa le arat asta, dar parintii lor s-au oripilat - "in niciun caz". copiii sunt simpatici si-mi ofera variante de nume, de fiecare data altele: roberta, geta, emanuela, jenica. ii informez ferm ca o va chema liza si va canta la saxofon. asa pun punct comentariilor.

in fapt, inca n-am ales niciun nume, mai e ceva timp.

dii!

printre ciripituri de vrabiute, tipete de pescarusi (nu, nu aia de fugareau barbati tineri la constanta), picaturi de ploaie si batai de flori in geam, starea mea tinde, nu catre un inceput de astenie, cum ar parea normal, ci mai degraba catre o exaltare imuabila, stare greu de definit, osciland intre doina si paranoia.

dublu

cred ca ma uitam prin ele de vreo doua minute, una povestea despre mama decedata a unui prieten din alta tara, iar cealalta ii sustinea istorisirea prin replici demne de acasa tv. meniul fusese schimbat, moment de deruta pentru cele doua. un domn purtand un joben, pe marginea caruia se plimbau doi soricei albi, s-a ivit langa masa noastra manuind o flasneta cu sunet strident, pe care doi papagali verzi se agitau in fata unei cutii cu biletele. l-am gonit nepoliticos cu doua cuvinte. dupa doua ore ne-am despartit, programandu-ne o a doua intalnire luna viitoare. mi-e egal.