ma rog, tu stii mai bine

eu as sterge de-ul si as lasa doar "maine: inchis". pana si anul asta isi pune capat maine.
dar incepe altul. "andrei si luca se ciarta pe mine", scria cu litere strambe pe o bucata mica de hartie, marginita de-un chenar cu lalele, desenate cu creioane colorate. precocitatea unor copii de clasa I, fascinati de un videoclip.
lista mea cu dorinte pentru 2010 are toate liniile bifate (8) si-o linie in plus. nu stiu ce concluzie sa trag din asta. pentru 2011 am doar doua linii.
nu-mi mai pot stapani zambetul si directia privirii cand vad o pereche de buze cu colturi ridicate. estrogen&progesteron are my middle names.

conciliant

probabil ca intr-o zi vom ajunge la un punct comun, in care nu vor mai exista reprosuri in gramada nici de o parte, nici de cealalta. atunci maldarele vor fi fost escaladate, iar noi, cu picioarele pline de vanatai, sau cu fruntea, dupa caz, ne vom strange mainile in varf. doar mainile.

niste usi

#-o sunt recunoscatoare ca ai deschis usa, incepusem sa ma transform eu insami in om de zapada.

la usa mea nu suna nimeni niciodata, de aceea cand aud soneria ma apuca trepidatiile. vibratia dureaza cat un drum pana la vizor. asa traiesc eu, palpitant.

:|

sunt foarte furioasa cand sunt lasata la usa povestilor. dar, imi trece.
spor la facut oameni de zapada!

shoot me

saptamana 8

sper ca criza isterica din dimineata aceasta sa fi fost punctul maxim al tumultului nervos in care ma vantur cam de cand gustul amar si-a facut aparitia. de control nici nu poate fi vorba, declicul ma domina.
episodul 2 din the human body mi-a clarificat anumite lucruri, dar nu mi-a luat din spaime. conform acestuia, mama si viitorul bebe trebuie sa fie doi luptatori. care sa se sprijine eventual pe cel de-al treilea. mie imi iese foarte bine de-a-ndoaselea.
altfel, natura isi urmeaza cursul. si bine face.

copca

regula era sa sparg gheata si sa-mi racoresc capul, nu picioarele. am ales sa ma scufund cu totul, in speranta ca voi scapa de conturul trasat cu creta alba, in perimetrul caruia, paradoxal, imi mai zvacneste si mie cate un muschi.

feerie

se mira cand auzi bataia in usa. in seri geroase ca aceea, nu se incumeta nimeni sa strabata padurea de brazi de la poale si-apoi poteca ingusta, inzapezita de cele mai multe ori. sterse cu dosul manecii un ochi de geam si se-nfiora, placut surprinsa de-o silueta draga. deschise usa degraba si batranul intra in singura incapere incalzita. ii intinse un cos cu mere mari, rosii. ii zambi si-apuca un fruct din care musca pofticioasa. si casa se lumina deodata, si focul din camin se insufleti, si obrajii ei se colorara si prinse a ninge, pentru ca batranul simplu sa ramana pana cand samburii merelor vor fi rodit din nou.

radiografie

in luna octombrie, subconstientul m-a desenat fara nas. subconstientul stie.

fara fir

azi mi-am imaginat ca toate cunostintele mele din orasul acesta plus cateva de pe alte meleaguri s-au aliniat in sir indian si au jucat telefonul fara fir. mesajul nu s-a pierdut pe drum, cum ni se intampla cand eram mici, ci a ajuns bine-mersi in urechile si pe buzele tuturor. unii s-au bosumflat ca au aflat de la altii, altii s-au emotionat mai abitir decat mine. ce dragut.

ma straduiesc sa nu-mi exagerez starile, sa nu dau o importanta prea mare gustului amar ce-mi staruie pe limba de dimineata pana seara.