intre timp, mi-am cremuit mainile cu cea mai grasa pomada gasita prin sertare. cand s-a intors in camera, usa unui dulapior ramasese deschisa si mi s-a parut ca vad pe fata ei o urma de nervozitate. n-am scotocit, daca asta iti imaginezi. nu-mi imaginez nimic. firele de par sunt la locul lor, neclintite.
stii ca, pe zi ce trece, ma obisnuiesc cu ideea ca sunt singura, in sensul acela pe care mi-l explica ea mereu, dandu-mi exemplul cu foamea, setea, filmul care pe mine ma emotioneaza intr-un fel unic. fiecare cu emotiile lui, de. vrei sa lucrezi? nu prea. ma simt sectionata de la mijloc. de fapt, imi percep numai mijlocul, ca tablia unei mese rotunde, deasupra - o gramajoara de cenusa, dedesubt - un perete alb. cu ce vrei sa umpli peretele? cu niste culori. si cenusa? e semn ca pe acolo a fost o valvataie. nu chiar, numai un foc mocnit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu