si totusi

simt un nod in gat cu fiecare zi ce trece, desi, cu fiecare noapte ce trece (cu bine), ma simt tot mai despovarata de greul zilelor de ieri. ma gandeam ca va fi doar o vizita de trei zile intr-un spital decent, cu toate detaliile stipulate intr-un contract limpede, ce mai conteaza cine manuieste bisturiul.dar azi, dupa ultima intrevedere cu medicul curent, m-am simtit a nimanui, unde naiba ma duc, cine are grija de mine...e doar ultima luna si sentimentele sunt amestecate, as vrea un salt in timp, sa fie acum sfarsit de iulie, sa fiu la mine in pat, sa fie la ea in patut, sa fie bine.

saptamana 33

descopar acum ca perioada de sarcina se imparte in cazul meu in doua etape distincte: inainte si dupa lansarea bebelui pe directia de iesire. de luni, acesta se afla in prezentatie craniana, pozitie in care a ajuns printr-o tumba spectaculoasa insotita de o durere iute, acuta in jurul ombilicului si care a determinat si o circulara de cordon, ce-mi da frisoane. mi se spune sa nu ma impacientez, mai ales ca nasterea va fi prin cezariana, dar cuiul este acolo, sta bine mersi si face ravagii. senzatiile date de miscarile fetale sunt total diferite de cele dinainte, sunt mai dureroase si mai profunde si determinta muuult mai multe drumuri la cabina.

d.oo(h)

suprize-surprize, doua la numar si pentru netulburarea echilibrului din univers (fireste), una buna si-una rea - am regasit un lucru ce l-am crezut pierdut intru vecie si am aflat de ouale rosii de astazi, dupa ce am intins pe culme rufele din doua masini :(

saptamana 32

un accesoriu tot mai important, la care inainte ridicam din sprancene considerandu-l un moft, o fita, este aceasta perna, fara de care nu-mi mai pot sustine burta pe pat. deocamdata mi-e partener nelipsit la somn, dar, utilitatea post-natala este explicita in imagine si titlu.

dupa ce m-a linistit cu un "sa va faceti griji cand nu simtiti miscarile fatului, nu cand va loveste cu putere", medicul m-a informat ca bebelul are capul tuguiat. "ca oblio?!" a venit firesc intrebarea. nu, nu ca oblio, o sa aiba un cap oval, nu rotund ca o bila. aha.

dieta s-a schimbat, mese mai reduse cantitativ, avand ca baza fructe, salate, lactate si peste. odata cu aparitia caldurii si cresterea tot mai apriga a burtii, au inceput sa apara si edemele, combatute cu apa din plin si miscare.

in rest, desi toata lumea ma ameninta cu un "bucura-te acum, ca o sa vezi tu dupa aia", nerabdarea incepe sa-mi domine trairile. nerabdarea de a vedea totul dus la bun sfarsit.

cere(ale)

nu stiu daca schimbarea la 180 grade ti-a fost pricinuita de faptul ca ai zarit lumina. cu L de la ce vrei tu. nu mai tin atat de mult sa (te) stiu, poate pentru ca prioritatile, inevitabil, mi s-au schimbat. fireste, sunt mult mai simpatica pe zi ce trece, dupa cum mi-ai prezis candva, unicul impediment fiind acela ca de-acum incolo o sa imbatranesc. la ferestrele paralele or sa stea o baba si un tinerel. suna familiara fraza, a stereotip caracteristic vremurilor actuale. scriitoricesti sau nu. uite inca un nu: nu am purtat si nu o sa port salopetele alea oribile, indiferent cat de comode sunt. iar linia fina a gatului mi-o voi pastra. prin consum. de cereale.

zgomot

mie mi s-a pus pata la inceput de noapte, in mjlocul unei strazi din apropierea unui stadion, in care se scanda (se scandeaza inca) pro si contra. pentru ca stiam ca un magazin non-stop este deschis 24 din 24, dar nu, se fac si pauze de o ora, sa se spele pe jos, sa se numere banii, sa faca pipi vanzatorul, sa se incuie usa si sa se deschida gemuletul, unde naiba te crezi, mai L?! doar sunt palcuri palcuri de politisti, ce asteapta iesirea galeriilor, mangaindu-se pe burta. si-am inceput sa tip, mai asurzitor ca petardele trase de fericire la 1-0, surprinsa, apoi, la intensitate maxima de notele inalte ale vocii mele. de unde au aparut? le aveam in mine si inainte? striga de fapt foamea? caci vroiam sa cumpar o paine pentru micul dejun din dimineata urmatoare.

acum te-ai prins si unde stau si unde ma situez. muzica nu ma mai relaxeaza in niciun fel, vreau sa-mi leg singura sireturile si sa alerg. vreau sa fie bine pana la sfarsit.

sub

prapastia este cu atat mai adanca, cu cat gradul in care obisnuiai sa-ti rezolvi singura treburile INAINTE este mai ridicat. pe zi ce trece, frustrarile se inmultesc. citesc in toate cartile astea, cat de minunat ar trebui sa ma simt si cat de important este sa ma simt minunat etc. ma straduiesc si-mi iese pana la momentul la care imi pica ceva din mana, un lucru absolut necesar, dupa care trebuie sa ma aplec. si nu reusesc si trebuie sa cer ajutor. si oamenii din jur s-au plictisit si mi-l ridica dupa zece, douazeci, treizeci de minute. si n-am voie sa ridic. si nu-mi pot face cumparaturile singura. traseele sunt planuite musai in functie de toaletele disponibile pe parcurs. cantarul mi-e inamic. madamele care ma intreaba daca am sfarcul format imi sunt dusmani de moarte. apropo, am aruncat toate prajiturile, bucatile de tort si de pasca pe care mi le-ati adus zilele acestea. da, o sa nasc la o maternitate privata pentru ca mi-e sila sa bag bani in buzunarele halatelor. da, pentru trei zile o sa platesc toti banii aia. si stiu ca nu-s prima si nici ultima femeie care o sa nasca. si nici prima sau ultima care are o depresie mare cat casa alba. unde se rostogolesc oua pe gazon. oua rosii, se intelege.

saptamana 26

ma uit cu neputinta cum mi se rotunjesc toate formele. e inevitabil mi se spune, desi dieta mea este controlata minutios. "te-ai schimbat", sunt cuvintele cu care sunt intampinata de cei ce mai vad dupa mai multa vreme. serios?!, imi vine sa le tip. NORMAL ca m-am schimbat, am trecut de luna a 6a!!!! revolta se domoleste subit insa - odata cu sutul primit sub coaste.

dupa ecografia 3d, nu mai exista loc de speculatii. bebele e de genul feminin si este numit acum "bebelina". copiii rudelor care mai ajung in preajma mea din cand in cand sunt fascinati de cresterea burtii si-mi pun intrebari despre cum a ajuns bebelusul acolo. eu as fi vrut sa le arat asta, dar parintii lor s-au oripilat - "in niciun caz". copiii sunt simpatici si-mi ofera variante de nume, de fiecare data altele: roberta, geta, emanuela, jenica. ii informez ferm ca o va chema liza si va canta la saxofon. asa pun punct comentariilor.

in fapt, inca n-am ales niciun nume, mai e ceva timp.

dii!

printre ciripituri de vrabiute, tipete de pescarusi (nu, nu aia de fugareau barbati tineri la constanta), picaturi de ploaie si batai de flori in geam, starea mea tinde, nu catre un inceput de astenie, cum ar parea normal, ci mai degraba catre o exaltare imuabila, stare greu de definit, osciland intre doina si paranoia.

dublu

cred ca ma uitam prin ele de vreo doua minute, una povestea despre mama decedata a unui prieten din alta tara, iar cealalta ii sustinea istorisirea prin replici demne de acasa tv. meniul fusese schimbat, moment de deruta pentru cele doua. un domn purtand un joben, pe marginea caruia se plimbau doi soricei albi, s-a ivit langa masa noastra manuind o flasneta cu sunet strident, pe care doi papagali verzi se agitau in fata unei cutii cu biletele. l-am gonit nepoliticos cu doua cuvinte. dupa doua ore ne-am despartit, programandu-ne o a doua intalnire luna viitoare. mi-e egal.